Rocky Horror Show - Petrecere în Galaxia Transilvania. Interviu cu regizorul Cosmin Chivu: ,,O alegere logică într-un oraș sofisticat precum Sibiul”

Rocky Horror Show - Petrecere în Galaxia Transilvania. Interviu cu regizorul Cosmin Chivu: ,,O alegere logică într-un oraș sofisticat precum Sibiul”

”Rocky Horror Show”, unul dintre cele mai cunoscute musical-uri din lume, a ajuns şi la Sibiu. Regizorul american de origine română Cosmin Chivu, stabilit de aproape 20 de ani în Statele Unite, este cel care a făcut posibil acest lucru. Despre inedita reprezentaţie, despre lumea teatru-lui de dincolo de Ocean, despre scena autohtonă și nu numai, am vorbit cu cunoscutul regizor...

Claudia Buidan: Înainte de a ne spune câte ceva despre spectacolul pe care l-ați adus la Sibiu, am vrea să aflăm mai multe despre regizorul Cosmin Chivu. Care este profiul dumneavoastră cultural?
Cosmin Chivu: În anul 1996 am absolvit actoria la Facultatea de Teatru din cadrul Universităţii de Arte ,,George Enescu” din Iaşi, clasa Dionisie Vitcu și Gheorghe Marinca. Apoi, pentru o vară am profesat ca actor la Teatrul Dramatic din Constanţa. Din toamna anului 1996 am fost angajat timp de doi ani la Teatrul Naţional din Bucureşti. În august 1998, drumul meu în această lume complicată a artelor s-a îndreptat spre New York pentru un masterat în regie la Actors Studio Drama School. După absolvire am hotărât să rămân definitiv în SUA. Până în prezent am avut șansa să regizez peste 50 de spectacole în New York City, Los Angeles, New Orleans, Minneapolis și New Jersey. În ultimii ani am realizat multe proiecte și în afara Statelor Unite: Germania, Italia, Franţa, Thailanda, Australia și Spania. Din 2006, predau cursuri de actorie și regie studenţilor de la “Pace School of Performing Arts” New York. De şase ani ocup funcția de director al acestor două departamente în cadrul aceleiași academii.

C. B.: Așadar teatrul a fost elementul hotărâtor care v-a determinat să vă stabiliţi în Statele Unite...
C.C: Dacă teatrul înseamnă aventură, atunci da! La 27 de ani am luat decizia să las tot ce construisem până în acel mo-ment în România și să plec în lume. Am păstrat totul secret până în ultima clipă. Doar sora mea și încă doi prieteni au știut că nu mă voi întoarce în țară. A fost o curiozitate, un impuls pe care l-am urmat, un moment în care am ales să mă rup de statutul de angajat al unui teatru național din România anilor '90. Cu toate că era o poziție destul de onorabilă, era și frustrantă în același timp, și nu doar din punct de vedere financiar. Nu cunosc cum au evoluat lucrurile de atunci și până în ziua de azi. Pe vremea aceea însă, marii maeștri pe care îi admiram de o viață, mai ales cei în funcții de conducere aveau o atitudine destul de ostilă față de actorii tineri. De cele mai multe ori speram ca unul dintre colegii cu infuență ne va recomanda pentru un rol sau că un regizor va avea curajul să distribuie în spectacole și actori tineri, nu doar pe cei cu vechime. Eram conștient că puteam mai mult. O schimbare era absolut necesară! În concluzie, nu știu dacă teatrul a fost elementul hotărâtor, însă, mi-a călăuzit fiecare pas.

C.B.: P.C: Cum a fost prima întâlnire cu America?
C.C: În Europa călătorisem destul de mult cu diferite spectacole. Știam că teatrele importante funcționau la alte standarde. Nu mă gândisem însă nicio clipă să rămân. În momentul în care am traversat oceanul și am ajuns la New York, atunci, ceva s-a întâmplat. Pentru prima oară am vazut totul foarte clar. Am simțit că sunt acasă. A fost o senzație complet derutantă, însă foarte adevărată, dezarmantă, aproape carnală. Nu am putut rămăne atunci, pentru că eram în turneu și aș fi creat probleme  echipei cu care eram. După câteva luni m-am reîntors la New York pe cont propriu. Am știut atunci că nu voi mai folosi biletul de întoarcere către România. Câteva săptămâni mai târziu, o regizoare americancă, fostă studentă a maestrului Liviu Ciulei, profesoară la o universitate din New Jersey, mi-a făcut o ofertă de a regiza împreună o piesă despre revoluția din România, ”Mad Forest” de Caryl Churchill. A fost un proiect care ne-a ieșit grozav! Succesul acestei colaborari, precum și experiența cu care veneam în SUA, m-au ajutat să fiu admis în programul de masterat la regie, la Actors Studio. Timp de trei ani am învățat enorm de la profesori preocupați cu adevărat de evoluția artistică și umană a studenților. Cu pași mărunți, dar siguri, lucrurile au început să se lege și să se îndrepte în direcția  dorită.
 

C.B.: Ce reprezintă în cariera dumneavoastră “The Mutilated”, spectacolul după Tennessee Williams pentru care aţi fost nominalizat la prestigioasele premii Drama League?
C.C: Un lucru pe care mi l-am dorit foarte mult a fost oportunitatea să lucrez cu artişti importanţi din SUA, cu elite din lumea teatrului şi adevărate staruri din lumea filmului. Spectacolele care mi-au adus cea mai mare vizibilitate au fost însă realizate cu actori mai puțin cunoscuți. Aceștia au avut curajul să mi se alăture în producții riscante, așa cum sunt piesele lui Tennessee Williams, scrise în ultimii săi ani de viaţă. Majoritatea au fost considerate eșecuri de către critici. ”The Mutilated” este un astfel de exemplu. Din punctul meu de vedere piesa este senzațională. Prima dată a fost montată pe Broadway în 1966, jucându-se de doar șase ori. În 2013, în varianta Off Broadway pe care am regizat-o, spectacolul a avut peste 50 de reprezentații. S-a jucat cu casa închisă. A obţinut o serie de nominalizări importante, printre care şi cea de la Drama League.

C.B: Cum a primit publicul american acest spectacol?

C.C: “The Mutilated” este o tragi-comedie. Este povestea a două prietene, două femei singure, care se află aproape de sfârşitul vieţii. Acțiunea piesei se petrece în New Orleans, un oraș cu valențe umane și metafizice puternice. Este scrisă la apogeul maturității artistice a autorului. Este o piesă realistă, îmbinată cu mistic și supranatural. Pentru rolurile principale am ales două actriţe destul de cunoscute în lumea teatrului şi a filmului american, Mink Stole și Penny Arcade. Producţia s-a bucurat de o scenografie remarcabilă, realizata de Anka Lupeș, o artistă de origine romănă stabilită tot la New York. Această scriere era total necunoscută publicului din SUA. Nu mai fusese pusă în scenă de aproape 50 de ani. Am avut șansa astfel să o tratez ca pe un text nou şi să o ofer publicului într-un stil inedit: ca un cadou, ca o bucurie, lucru care a trecut dincolo de scenă, dovadă fiind  succesul remarcabil.

C.B.: La Sibiu aţi pus în scenă musical-ul “Rocky Horror Show”. Este prima dată după stabilirea în New York când realizaţi un spectacol în ţara noastră?
C.C: Da, este prima colaborare cu un teatru din România. În ultimii ani au mai fost propuneri care au venit din ţară. Am aşteptat însă momentul oportun, care a apărut după aproape 18 ani. Acum şi aici, la Sibiu, a fost contextul potrivit. Am găsit în acest oraş oameni de teatru de excepţie care au făcut posibil acest lucru prin munca lor. Studenții din anul trei de la actorie și de cei de la masterat. Cu toții mi-au oferit sprijin material, logistic şi uman pentru ca acest proiect să se poată întâmpla.
 

C.B.: De ce acest musical? De ce “Rocky Horror Show”?
C.C: În actualul context teatral din România, acest spectacol este o alegere logică, mai ales într-un oraș sofisticat precum Sibiul. Este în același timp și un risc. Riscul și presiunea nu vin neapărat din partea spectatorului, ci a creatorilor de opinii, a celor care cred că se pricep foarte bine la acest gen și-l vor judeca folosind sistemul lor de valori. Nu mi-am dorit să revin în ţară cu un proiect care să concureze cu o ofertă artistică care există deja sau cu un spectacol pe care l-am realizat în altă parte. Ar fi fost prea ușor. Acest lucru nu vine din dorința de a fi diferit, ci din deschiderea de a-mi asuma un risc al unui succes sau eşec, cu o comedie muzicală, care solicită foarte mult actorul. Ali Deac, un actor profesionist excepțional, este în fruntea unei distribuţii formată în majoritate din studenţi, ceea ce spune multe despre calitatea și viitorul şcolii de teatru din Sibiu.

C.B: Teatru într-un club. În Oldies Pub?

C.C: Orice proiect are nevoie de un cuib, de o casă, de un loc fertil în care poate crește. Clubul Oldies are structura necesară acestui spectacol. Are desenul corespunzător din punct de vedere al decorului şi al scenografiei de care aveam nevoie. M-au inspirat, aici, atmosfera, vibrația, culorile. În acelaşi timp, este o oportunitate de a ne adresa unei anumite categorii de public care poate nu frecventeaza încă, spectacolele Teatrului ,,Radu Stanca”.

C.B: Ce urmează după ”Rocky Horror Show”? 

C.C: O surpriză!

C.B: Sunteţi consacrat ca regizor de teatru. Cu regia de film aţi cochetat?

C.C: Am avut câteva încercări. Este un aspect al vieţii pe care o să-l abordez un pic mai tarziu. Nu sunt atras atât de mult de cinematografie, pe cât sunt de teatru. Filmul este o formă extraordinară de comunicare şi se pot spune poveşti nemaipomenite. Sufletul meu însă, percutează, reacţionează acum mult mai direct la actul artistic care se produce  pe scenă,  actul artistic de pe scândură, aşa cum îmi place mie să spun.

C.B: În urmă cu câţiva ani, în cadrul unei întâlniri filmate la Actors Studio, între studenţi şi profesionişti din domeniul cinematografiei, în care invitat era cunoscutul regizor Martin Scorsese, l-aţi întrebat pe acesta, ce anume îl inspiră. Acum, în cadrul acestui interviu, vă adresez aceeaşi întrebare: pe dvs. ce vă inspiră astăzi?

C.C: Interesant! Interesant! O mulțime de lucruri, multe aspecte ale vieţii ma inspiră: curajul de a spune ,,da”, ideile noi, artiştii sau oamenii obişnuiţi care spun adevărul, care văd viaţa aşa cum e, care vor să transforme azi realitatea care nu le place şi nu mâine sau poimâine. Mă inspiră cei care nu cred foarte mult în speranţă, ci în schimbarea, pe care ei înşişi o pot realiza, aici și acum. Mă poate inspira un cântec, o carte bună, sau o poveste frumoasă. Sunt un optimist, în ciuda faptului că în acest moment toate ni se par cu susu-n jos. Cred în forţa unei lumi, a unei societăţi bazate pe dragoste, pe adevăr, pe încredere şi pe curajul de a ne putea privi cu sinceritate în ochi unii pe alţii.

Lasa un mesaj